Adrian Paunescu - site oficial

Ideea iubirii

Ce e un semn in departare?

Un ochi tanar imi vesteste ca zeii s-au pus sa joace zaruri si ca il lasa pe fiecare sa cunoasca exercitiul celuilalt. Petalele acestui joc, acestei forte e seductia.

Sa fi fost o slabiciune ce se ridica din cenusa?
E destul sa privim in jurul nostru, intalnire care nu-i usoara. Subrezist inevitabil si iau un elan spontan in cautarea iubirii. Si am lecturat mai multe fiinte pana am gasit-o pe cea care nu are inlocuitori. S-au tarat clipe peste mine pana cand mi s-a refacut virginitatea. Stiu cu ce pret visez, nici un vis nu e la fel. Exista "inainte" si "va continua" mereu. Dragostea are propriul glas si e inutil sa vorbesc in locul ei. In ea, ascunsele dureri nu dor, prin ea antrenez spaima, sparg pahare sau poate farfurii, imi pierd controlul, dar stiu ca prin religie mi-l voi regasi. Unde e credinta sta si adevarul.
Ca un aventurier al spiritului, barbatul plateste pretul initiativei, femeia al abandonului, si vine momentul sa spun: la ce bun atat efort? Si doar atunci cand inima aude ce voi spune, iubirea ma salveaza. Iubirea e lucrul pur cu care merg in lumea viitoare si deschid ferestre ca sa intre-n inima lumina. Si atunci, iubirea devine dependenta de persoana, un drog nevinovat. Avand un ce nou in ea, in permanenta n-are rasplata si va supravietui. Oricat e de indepartata, merita sa imi cuceresc iubirea.
Ramurile pomului vietii sunt pline de roade, dar fara ea, iubirea vietii, voi privi murind de foame. Si imi miroase a regina noptii cand ceru-i despicat. Sunt hotul durerii ei acute. Inima vorbeste, las imprevizibilul sa ma razbata si infrunt minunea. Inteleciunea mea e nebunie in fata persoanei dragi. Ma spal cu vaga intelepciune si stiu ca sunt ceea ce prezentul a facut din mine. Pana si ploaia scursa acum pe fata e altfel inteleasa. Cu inima necontrolata, iubirea ia locul zidurilor. Cand vine viitura, cine s-o opreasca? Sunt un copac ce se incapataneaza si ii permit sa-si scurga in mine sensul de inceput de lume.
Din experiente anterioare, am invatat ca in orice relatie se incepe cu un compliment, insa femeia schimbatoare e mai rezistenta decat cea monotona. Acum nu ma intereseaza vreun detaliu si altfel azi gandesc. Sunt altul, cand stiu ca am gasit o ea nascuta pentru a ma astepta in vesnicii. As aduna sufletul ei intr-o cutie, sa nu il pierd, insa ma cheama departarea ei si mi-e mai usor sa ma eternizez in ea. Si poate, in duminica sinelui ne imbracam in alb si ne oprim in univers de primavara.
Iubirea este lunga si secreta, jocul din ochiul sangelui se imparte la doi si nu am stare sa urasc. In lumina de candela, in puritatea angelica, esentele se scurg etern. Se invarte si pamantul, se casca pentru cea din urma oara in amestecul de "sunt" si "esti". Iau foc de ea atunci si ma dizolv. Deschid gura a sarut si brusc ma razgandesc: ii prind sarutul intre degete si il iau cu mine singur pe pamant, caci pasul in doi e inradacinat in cer. Acolo reinviem in fiecare zi.
Daca vom gresi cumva, prin balsamul de pamant vom fi iertati. Nu lasam lacrima sa planga, iar contemplatia redevine alba. De vina cine poate fi decat o "ea" si acelasi "eu". Si sa vezi cum din aripi mai cade cate o pana, caci timpul e un fard contrafacut. Pana cade cand te joci de-ajuns de mult cu dragostea, vrand sa nu o strici, si cu siguranta o vei strica. Astfel, singuratatea creste numai daca ii oferi radacini de comparatie.
Si cate as putea sa va mai spun!
Devin ceea ce ar trebui sa fiu. Ma uit, ma pierd cu fiecare zi, insa ce ramane este dragostea. De maine incolo ma pedepsesc de voi gresi. Nimeni de nimeni nu poate sa se mai desparta. Exista inima de foc oriunde in spatele mastilor improvizate si nu ma pierd in explicatii cand un singur lucru stiu: toate drumurile duc acolo, la inima ta! Hai sa recunoastem in noi ideea iubirii!

» Mai multe articole din arhiva paginii "DEBUT"
» Mai multe articole scrise de Remus Cretan